Sărmana inima mea,
nu a prins a mă durea,
mă doare de când e ea,
şi de-atâta îndurare
nici putere nu mai are,
bate-n ritm neregulat
ca motorul defectat.
Profilactică îi fac,
dar că nu-i găsesc eu leac,
şi nici lăcătuşul-medic
nu mai este de-acum vrednic
ca să-i reguleze pulsul.
Ori fluxul
de sânge-i mare
şi nu poate să-l pompeze,
ori ceva e defectat
că se zbate tot mai tare
parcă-ar vrea să evadeze.
Sunt de tot îngrijorat,
că-ntr-o zi poate stopa
şi-atunci medic va fi - popa,
care o va mângâia,
sărmana inima mea,
cu-o slujbă de-nmormântare,
dar că nu-i va fi salvare.
Sărmana inima mea,
te implor, nu înceta,
bate-n ritm şi azi şi mâine,
mână sângele în vine,
împreună să mai fim
de altfel ne despărţim,
tu-n pământ şi eu în cer.
Oricum, ştiu,
aşa va fi,
oricât te-ai împotrivi,
dar sper,
să fie cât mai târziu.