Au trecut aproape 42 de ani din momentul în care i-am văzut pentru prima dată ochii. Tot atunci i-am auzit şi glasul care avea să mă ghideze toată viaţa. Mi-a şoptit aproape suspinând “Bine ai venit, Diana-Carmen!”. M-a susţinut mereu, fără să-i pese de consecinţe şi mi-a arătat dragostea cea mai curată. Mi-a alungat temerile cu o mângâiere şi m-a oprit din plâns ţinându-mă în braţe. 

        A fost prima care a ştiut când am devenit femeie şi singura căreia i-am spus despre cele mai arzătoare dorinţe. A fost întotdeauna cea mai bună prietenă pe care o pot avea, persoana la care mă întorceam mereu după sfaturi şi cea care îmi contura drumul, deopotrivă. Femeia care mi-a indus pofta de lectură şi care a suferit enorm atunci când am luat 5 la franceza, undeva prin clasa a 5-a. A plâns alături de mine de fiecare dată când cineva din jurul meu m-a dezamăgit şi tot ea m-a făcut să cred că viitorul meu va fi de vis. 

          Femeia care a suferit cel mai mult din toate cele pe care le cunosc şi care s-a ridicat mereu, gândindu-se la mine si la sora mea. Femeia care a continuat să se zbată pentru a nu-mi lipsi mie nimic, femeia care a pierdut atât de multe şi cea care s-a sfârşit prematur.

Să nu plângi, Mamă, când citeşti! Tu nu ştii cât te-am apreciat şi cât am suferit când te-am simţit dezamăgită. Să nu plângi, Mamă, când afli că ai fost modelul meu, că tot ce-mi pot dori mai mult e să fiu la fel că tine. Să nu plângi, Mamă, că nu pot să-ţi mai dau azi o floare sau că nu pot sa mai fiu azi în faţă ta să-ţi cânt “La mulţi ani!”. Şi să nu plângi nici pentru faptul că toate mamele din lume sunt invidioase pe tine, tu fiind atât de specială.

Te iubesc, Mamă! Şi nu mi-ar ajunge o viaţă să-ţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine!

Sărut Mâna Mama Mea!