- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
by Vasile Munteanu [koga ion ]

2010-01-23

Venit pentru prima oarã din provincie, se gândea la sine ca la un elefant. Dar nu unul oarecare. Avea staturã si trompã de lider.

Cu o astfel de pãrere despre propria imagine, Vasile Montague a cunoscut-o pe Julieta Capucin la o terasã recomandatã în tren. Ea, picolitã. Când i-a cerut un Christmas Egg Nog, si-a întrebat una dintre colege: 
- Ce vrea, fã, rumânu? 
A dedus cã este începãtoare. Nu dorea sã o punã într-o luminã proastã. A prins-o de încheietura mâinii din lemn negru. Prin contrast cu pielea, degetele lui pãreau de fildes. A privit-o în ochii de antilopã impala. Tinându-si respiratia a silabisit:
- O-cio-co-la-tã-cal-dã... 
Prin sângele Julietei brusc au începutã sã goneascã felinele mari. Inima ei era urmãritã de lei. Multi lei. Nenumãrati. 
Cel putin firea de artist a lui Vasile asa îsi imagina relatia dintre un mascul si o femelã: ca un safari.
– Cât ai pe tine? 
Felul în care ea a pus întrebarea – fãrã sã îi tresarã un muschi, fãrã o singurã inflexiune a vocii – i-a dat lui de înteles cã nu este o pradã usoarã. în plus, stia cã nu are agilitatea unui prãdãtor. totusi, incontestabil, era un lider. Drept pentru care i-a rãspuns: 
- La greu! 
Mâna scãpã ceasca. Terasa goalã imprimã cioburilor volumul unei cascade. Un proiectil de aur tras de o armã de calibru mare strãbãtu genunchii ei inexpugnabili. Gâtul viguros si delicat deopotrivã nu mai era la fel de trufas. Nãrile abia conturate prinserã sã fornãie. Buzele delicate coborau. Mai jos. Tot mai jos. Iat-o sorbindu-i din palmã...
Poate cã nu si-ar fi revenit atât de repede. Dar gestul de a se strânge singur în brate i se pãru nefiresc. In plus, îi era frig si nu întelegea de ce stã pe aceastã bancã din garã în cãmasã. Inainte sã plece de acasã, dãduse sapte milioane pe o geacã de piele LorMan di Mano de care era cât se poate de mândru. chiar îsi fãcuse singur poze cu telefonul. Chiar, telefonul! Geaca! Si leii... multi lei. Nenumãrati.
Vasile Montague se bezmetici ca dupã otravã. Era un lider si viata încã nu fusese vânatã. Dar un lider mai mic. regional. privindu-se lung în oglinda din wc-ul gãrii îsi zise:
- Dragul meu elefant... esti un papagal!

(pariu cã urmeazã o ciocãnitoare?)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 
de Vasile Munteanu [koga ion ]

2012-01-17  |     | 

Ianuarie. Anul apocalipsei maiaşo-mediatice (pe asta Pavel Coruţ a ratat-o. N-avem vocaţie universală nici în profeţie). Zăpada refuză să mai vină într-o ţară în care intestinele au amestecat mămăliga cu salata boeuf (şi nota de plată cu factura). In care petrecăreţii au diluat apa plată cu apa chioară. Generând reacţii ale organismului dintre cele mai ciudate. Cum ar fi greaţa fără îmbătare, luciditatea fără înţelepciune sau răul de uscat la vederea preşedintelui-marinar. Vremea murăturilor a trecut. Vecinii care şi-au permis concedii ne returnează câinii de pază împrumutaţi cu dobândă euribor. Pe cei fără stăpân e timpul să-i castrăm. Altfel riscăm să dobândim caracteristici canine: purici, jigodie, turbare, ataşament, sacrificiu. Sau nici atât. Cel mult o privire sinceră. sau prostul obicei al lingerii de mâini şi de ambele sexe. La întâmplare. inclusiv propriul sex. Sau boli de împrumut: orbul găinii. pentru că unora le place să crească ciripitoare în loc de câini. O vorbă românească zice: „nu te poţi căca în gustul omului”. Părerea mea este că, în momentul zicerii, subiectul se privea în oglindă şi era constipat. Probabil conştient de cum votase. La urma urmei, unii chiar şi în asta văd un sex. Nu. Nici javrismul nu mai e ce-a fost. Intre pereţii de beton ai coteţelor debranşate e mai frig decât afară. Sărăcia interioară la fel. Mai lucie. Motiv pentru care Luna pare să fi coborât pe cer la Kilometrul 0. Fenomen care generează mârâituri diurne. Dar mai ales exaltări nocturne. Partituri pentru care Chopin s-ar fi simţit impotent. Urlete şi huiduieli. Bălire şi promenadă în scop lucrativ. La umbra focului purificator. până la incendierea fără pretenţie a cameramanilor, a gurilor-cască purtând însemnele statului, a proprietăţii publice şi private. Din umbra falnicei catedrale neterminate a neamului aproape terminat vine un val de compasiune mai mult sau mai puţin umană. Nu. Această haită a domnului nu ştie ce vrea. Dar acesta-i un păcat domestic. In schimb, nu poate nimeni nega că ştie ce nu mai vrea. Ciolanul l-au lăsat pentru mai târziu. acum s-au strâns ca să înfrunte Lupul. Uneori, Libertate înseamnă a muri cu demnitate. Alteori, a fi Viu înseamnă a te întoarce în sălbăticie. Un fel de Rai în care te aleargă hingherii.

Caragiale tânăr

Ion Luca Caragiale

Nascut la 30 ianuarie 1852 la Haimanale, judetul Prahova(actualmente com I.L.Caragiale,jud.Dambovita); decedat la 9 iunie 1912 la Berlin

a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist roman. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani. A fost ales membru al Academiei Romane post-mortem.

Baioneta inteligentă

De câte ori auz zgomote de război, îmi amintesc cu pietate și cu mândrie de acum atâția ani trecuți, când eram unul dintre aprigii apărători ai Independenții. Pe vremea ultimei conflagrațiuni orientale, am servit în garda civică — „baioneta inteligentă" — în compania din mahalaua armenească. Timpuri eroice! am de la voi frumoase amintiri! Căpitanul meu, d. Guță Cotoi, odinioară sergent în pompieri, era un tip de haidamac, care fusese apoi, pe rând, birjar, cârciumar, binagiu, samsar de slugi, spion de poliție, bătăuș, ș-acum, în sfârșit, urmând unei vocațiuni irezistibile pentru viața politică, se declarase pe față pentru guvern. Era un agent propagandist rabiat — groaza cârciumarilor și altor case publice, spaima birjarilor, lăutarilor, flașnetarilor, alunarilor, salipgiilor și a tuturor câți îi picau înainte în momentele-i de arțag contra ciocoilor. Dar, aminteri, om plăcut, deștept și vesel. Când a venit pentru prima oară să mă cheme-n serviciu, era tămâiat. Îl cunoșteam de mult — cine nu-l cunoștea în mahala pe d. Cotoi? — zic:

— Frate Guță, te rog, pe mine să mă scutești; sunt slab de constituție.

— Ei, aș! zice. Oftică rusească!... Nu se poate, d-le Iancule... adică... se poate, dacă pui om în loc.

— Atunci, pui om în loc.

— Atunci, scoate rubla. I-am dat-o, și d. Guță a plecat legănându-se și strigând:

—Trăiască ai noștri, d-le Iancule!

Apoi o teribilă înjurătură: ...de ciocoi! Peste vreo opt zile, m-a călcat d. Guță iar, și iar mi-a șters carboava, și iar: „Trăiască șcl. ..." Peste vreo cinci zile, altă rublă; pe urmă, din patru-n patru zile, regulat. Dar toate tiraniile trebuie să aibă un capăt. Am hotărât să mă revolt. Când vine d. capitanul tun și zice:

— Mâine ai servici...

— Neică Guță — zic — oi avea, n-oi avea servici, nu știu, da rublă știu că n-am, și nici n-o să mai am de aici înainte. Scurt!

— Atunci... cum?

— Iac-așa.

— Atunci te bag la arest.

— Să poftești!

— Car' va s' zică nu dai rubla?

— Nu pot.

— Bine...

Și a plecat supărat, înjurând strajnic pe ciocoi. A doua zi, dis-de-dimineață, am auzit goarna, m-am îmbrăcat repede și m-am dus la companie: am luat o pușcă bătrână, care clănțănea din toate încheieturile când umblam; mi-am încins centuronul cu patrontașul peste palton, și am plecat prin lapoviță cu cârdul companiei. Un comisar de poliție ne-a dus în șireag pe Podul Mogoșoaii — era parada Bobotezii. Mai târziu când a venit și căpitanul și m-a văzut, el care mă credea un laș incapabil de a purta o armă, a rămas încremenit:

—Bravos, d-le Iancule! mă lucrași car'va s'zică?... Da nu face nimica! Trăiască ai noștri! ...de ciocoi!

După ce a dat câteva târcoale în fața companiei, a venit iar la mine, m-a tras la o parte și, foarte discret, mi-a duhnit la ureche:

— D-le Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii... Dă-mi o jumat' de rublă și du-te acasă.

— N-am nici sfanț, nene Guță, zic eu tare, ca să m-auză cocoanele înghesuite pe trotuar la spatele șireagului nostru.

Dar d. căpitan se-nțepenește-n călcâie și, ca să-mi acopere glasul, strigă răgușit din fundul bojocilor:

— Cumpanie... drepți!

În același moment, s-aud venind din susul stradei niște huiduituri zguduitoare... Ce era? Cine știe cine prinsese un câne jigărit de mahala, îi legase o tinichea de coadă și-l aruncase în mijlocul stradei, să-l dea garda-n tărbacă, după o veche datină consacrată a acestei instituțiuni urbane. Apucat între cele două șiruri de bravi, cari aveau la spate câte un zid de lume; aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcând niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal, pe când garda și publicul făceau un haz nespus. A trecut pe dinaintea noastră ca o vedenie himerică. Încă târziu se auzeau în depărtare huiduituri tocmai pe la Piața Teatrului.

Noi eram companie de elită. Eu stam postat peste drum de Crețulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte borțoși, unul basmangiu pe Podul Tîrgului-de-afară, și altul fabricant de cafea măcinată și alte mirodenii în Caimata. Acesta-și pusese de degrabă paltonul peste șorțul cu care se acoperea când măcina martinică, și șorțul era cu o palmă mai lung decât poalele paltonului, care se mai scurtase o schioapă din pricina centuronului încheiat sub burtă. Cafegiului, răzbit de frig, îi curgea nasul enorm plin de guturai, și, om curat ca toți armenii, mă ruga din când în când să-i țiu pușca: s-apleca din greu, își ridica șorțul și se ștergea la nas. După aceea, când își lua pușca-napoi, foarte politicos:

— Mersâm... Am aut noroc; dacă nu am uitat șorțu pa mine, cu ce m-am șters la nas?

De atunci, n-am mai băut cafea cu caimac! în sfârșit, iată că se-ntorc înapoi spre palat trăsurile oficiale... Strigam încă ura, când trecea pe dinaintea noastră escadronul de suită. Jandarmii mândri, cu săbiile scoase, se uitau, pe sub cozorocul chiverelor, la compania noastră, mai ales la mine și la armenii mei, cu un zâmbet așa de ciudat, încât am aplecat ochii-n pământ și, din ceasul acela, mi-am promis să fac toate sacrificiile pentru a mă scuti pe viitor de o așa penibilă situație. Am alergat la d. Cotoi și, după multă tocmeală, ne-am ajuns: două ruble pe lună și să mă lase-n pace. I-am dat una înainte și apoi câte una la fiecare cinsprece zile. Am servit regulat patriei, spre deplina mulțumire a comandantului meu, până la desființarea gardei. Și o dovadă că am fost un brav e că d. căpitan a venit odată la mine foarte bine dispus și mi-a zis:

— D-le Iancule, să știi că acuma ne-mparte și noă, la garda națională, dicorății pentru apărarea Independenții; să știi că te pui pe listă.

Eu, înțelegând unde vrea să m-aducă d. Guță, i-am răspuns că eu n-am pretenție... am luptat așa, de dragul liberarilor. Dar d. Guță:

— Trăiască ai noștri, d-le Iancule! ...de ciocoi! Da nu se poate! să dau la toți bocciii și mitocanii dicorății și tocmai d-tale să nu-ți dau! nu face! Eu știu că te trec pe listă.

— Nu mă trece, că cine știe cât costă... acu sunt cam tinichea.

— Ce să coste? un moft... Facem noi pentru d-ta.

Pe urmă mi-a cerut o jumătate de pol, pe urmă i-am dat o rublă și pe urmă ne-am ajuns cu o rublă și jumătate. M-a încasat și m-a trecut la portofel. Peste vreo câteva zile după desființarea gărzii, m-am întâlnit cu d. Guță — îl făcuseră perceptor, și era foarte vesel! L-am întrebat în glumă:

— Nene Guță, ce se mai aude cu decorația mea?

— ...Care dicorație...?

— Aia... nu ții minte?... o rublă și jumătate...

— Dracu să-i știe, d-le Iancule, ce-a făcutără ăia de la comenduire, că eu le-am trimes de atunci listele; dar acolo e acuma un balamuc cu predarea armelor! Cică s-a furatără sumedenie...

— Se prea poate, nene Guță; în vreme de război câte arme nu se prăpădesc!

— Poate la alte cumpănii să se fi făcut vrun abuz; dar la noi, nu-mi vine să crez... Ei! da nu face nimica... Trăiască ai noștri, d-le Iancule! ...de ciocoi!

Astfel, din pricina unei neglijențe a comenduirii am rămas nedecorat, după ce am luptat atâta! Asta nu e drept! mi-am zis. Sunt sigur că lui Sarchiz cafegiul i-a dat. M-am dus să-l văz. L-am găsit tot cu șorțul cunoscut și cu guturaiul cel vechi; amesteca martinică cu rio ca să facă moca. Din vorbă-n vorbă, zic eu, ascunzând cât puteam mai bine sentimentul de invidie:

— Dumitale cum ți-a dat decorație, frate Sarchiz, și mie nu? că eu încai am plătit înainte.

— Așa am aut orbă... Când ne-a aduce dicorație, platim... Ne-a adus dicorație, am platit.

— Așa...? zic eu domirit.

— Bei un cafe proaspăt?... să-ți fac un gingirlie...

— Nu, nene Sarchiz, mersîm; nu mai metahirisesc de mult cafea cu caimac!

Pastramă trufanda

În portul Kavalei, de pe coastele Archipelagului — până nu se pomenea de vase cu abur — într-o dimineață se pregătea o corabie mare, încărcată cu mărfuri și cu mulți călători, să pornească spre coastele de răsărit, la Iafa, în Asia Mică.

Între călătorii aceia, se afla și unul Iusuf, un negustoraș, mergând la Ierusalim după daraveri. Omul se suise de cu vreme pe corabie, să-și găsească loc bun și se așezase jos turcește, pe chilimul lui, mai la o parte, ca să nu stea în drumul corăbierilor, cari umblau de colo până colo serta-ferta, strângând fringhiile și-ntinzând pânzele, ca pe orce vas când mai sunt câteva clipe până să pornească dezlegat în largul apelor.

Iusuf sta liniștit și trăgea ciubuc, cu gândul pe de o parte la drumul lung ce-l avea de făcut, pe de alta la casa pe care și-o părăsea de nevoie... Când erau toate aproape gata, și căpitanul se suia la locul său, să dea semn de plecare, s-aude de pe mal, pân zgomotul și forfoteala mulțimii de lume — unii cu treabă, alții numai așa gură-cască, precum e-n orce port la sosirea și plecarea unui vas mare — s-aude un glas strigând:

— Iusuf! Iusuf! unde-i Iusuf?

Și până să se ridice Iusuf, să vază dacă pe el îl cheamă, și cine, iacătă trece peste punte în corabie, gâfâind de alergătură, cu un sac în spinare, Aron, un ovrei negustor, vecin cunoscut al lui.

— Bine că te găsesc, dragă Iusuf, zice Aron; tot mergi tu la Ierusalim; fă-mi, te rog, o bunătate frățească... Uite sacul ăsta cu niște haine — nu-i greu; nici douăzeci de oca — să-l duci lui frate-meu Șumen... știi unde șade... Vrei?

— De ce să nu vreau? a zis Iusuf; nu-l duc în spinare; pe corabie e destul loc; de la Iafa la Ierusalim, tot o să iau or cămilă, or catâr, cum mi-o veni mai bine la-ndemână... ți-l duc bucuros.

— Și să-i zici lui Șumen, dar să nu uiți! că numaidecât să facă păcum i-am scris eu cu hainele astea rămase de la tata... și...

Ar fi vrut Aron să mai spuie ceva, dacă nu-ncepea să se legene corabia de plecare; a lăsat sacul lângă Iusuf și a sărit repede afară pe mal. A pornit vasul cu pânzele umflate, și până s-a depărtat bine, încă mai auzea Iusuf glasul lui Aron:

— Păstrează-l binel să nu mi-l prăpădești!

Seara, i-a prins bine călătorului sacul prietenului; l-a pus căpătâi și, fiind marea liniștită, a dormit odihnit până la ziuă; dar toată noaptea a visat că mânca lucru sărat — firește, răsuflând aerul mării.

Când s-a deșteptat, a simțit mare poftă de mâncare, și iar i s-a părut că-i miroase a sărătură. A băut o cafea, a tras ciubuc; parcă i s-a mai potolit foamea, și s-a tolănit iar cu capul pe sac. După ce a stat puțin așa, se ridică iar...

„Bre — zice în gândul lui — eu am mai umblat pe mare, dar așa miros plăcut de sărâtură!... ce să fie asta?"

Când se pleacă să-și strângă chilimul și căpătâiul, simte miros și mai tare; apropie nasul de sac și-nțelege sigur că din sac iese ce iese... Deznoada sfoara și desface; când colo, peste ce dă? Sacul nu era cu haine, era plin îndesat cu pastramă trufanda.

„Al dracului șarlatanul de Aron!... ca să nu mă-ndemn să gust o bucățică din pastrama lui, m-a mințit că sunt haine."

Și gândind astfel, i-a lăsat gura apă... A scos din brâu cuțitașul, din legătura lui o bucată de pâine, și din sac o halcă de pastramă. A tăiat o felie... a gustat... Strașnică aromă! A mâncat Iusuf frumos, și a legat sacul la loc.

Din pricină că a-ntâlnit și vânturi în potrivă, ba de vreo câteva ori chiar furtuni, a umblat corabia mai bine de o lună până la Iafa. În vremea asta, Iusuf, care se spurcase la lucru bun, a tot dezlegat sacul și a mîncat; ba, a mai și vândut, cu paralâcul și cu bucata, să nu mai stea să cântărească, la alți călători, cari nu sufereau și puteau să mănânce pe mare; și, firește, marfă bună, năvală mare; așa că, încet-încet, i-a tot scăzut căpătâiul, și când a ajuns la Iafa mai rămăsese-n sac numai frumusețea aceea de miros.

De la Iafa, s-a luat Iusuf cu mai mulți călători, și au mers pe catâri până la Ierusalim. Pe drum, i-a dat unul și altul să guste din pastrama lor...

— Ei! zice Iusuf, pastramă ce-am avut eu pe corabie, de la noi, de la Kavalal aia pastramă!... Ia, mă rog, poftiți dv. de vedeți numa ce aromă frumoasă! (și le da sacul pe la nas). Păcat că nu mi-a mai rămas! să fi văzut!... și fragedă... și grasă... o bunătate! așa pastramă, zic și eu...

Ajungând la Ierusalim, s-a gândit Iusuf:

— Ce să mai mă duc la Șumen cu sacul gol? Frate-său, Aron, or din nebăgare de seamă, de degrabă, a luat un sac cu pastramă, în locul sacului cu haine; or că, de calic, să nu mă lăcomesc, m-a mințit. Orcum, am mâncat-o? am mâncat-o: o să i-o plătesc cinstit omului când m-oi întoarce la Kavala, și atâta tot... Nu mai mă duc la Șumen! Și s-a dus să-și vază de daraverile negustoriei lui. După ce și le-a isprăvit, s-a-ntors înapoi la Iafa, acolo s-a suit pe altă corabie și a pornit înapoi spre casă. Pe drum, mânca din pastrama altora, dar mirosea sacul lui Aron, și mereu, la toți călătorii:

— Ei! pastramă, dacă vreți, să poftiți la noi, la Kavala! — acolo pastramă!... E mai ales unul, Aron, un prieten al meu, face strașnică... la vedeți numa ce frumusețe de aromă!... Geaba! ca la noi, la Kavala, pastramă!...

Și, seara, se culca cu capul pe sacul lui Aron și visa noaptea că mănâncă sărătură; iar dimineața când se scula, își mirosea căpătâiul, și gândea:

„Cum ajung la Kavala, drept la Aron mă duc, după pastramă; să o fac eu, crestată și pârlită la spuză, ușor, să nu-și scoată sarea..."

Și-i lăsa gura apă lui Iusuf.

Cum coboară pe pământ la Kavala, să fi zis c-a dat în bobi! pe cine vede întâi?... pe prietenul Aron — parcă știa că sosește și-l aștepta cu patru ochi.

— Bre, Aroane, de ce ești șarlatan și mă minți că-n sac sunt haine vechi de la tată-tău?... de frică să nu ciupesc din pastramă...

Aron s-a făcut odată galben, și, cuprins ca de un fior, d-abia a putui băigui:

— Ce? ce?

— Câte ocale era în sac, bre?...

Dar Aron mai rău:

— Ce? ce?

— ...Că, să spun drept, ca om cinstit ce mă știi... eu... pe drum... ți-am mâncat pastrama toată, și...

Dar Aron țipă o dată și-ncepe să se plesnească peste ochi cu palmele, să se bată cu pumnii-n cap, să-și smulgă barba și perciunii; se vaită și urlă, ca de cine știe ce nenorocire grozavă.

— Ce urli, bre, așa, și faci atâta tărăboi? câte ocale a fost, eu sunt negustor de treabă, nu tăgăduiesc: ți le plătesc pân' la para.

Aș! ovreiul cade jos, se tăvălește, bătându-se cu fruntea de țărână și urlând mai tare, parcă-i ieșit din minți.

— Bine, bre, ți le plătesc; n-auzi?

Se scoală ovreiul de jos, apucat ca de turbă, îl înhață de piept pe Iusuf, și, haide, techer-mecher cu el, la cadiu, la judecată!

Cadiul face cercetare cum a mers pricina.

Iusuf spune tot cum s-a-ntâmplat: că el, întâi, a crezut că sunt haine; că, pe urmă, după aromă, a descoperit șmecheria, și a găsit în sac pastramă de oaie, și, ca omul, la drum lung, s-a-ndemnat și... a mâncat-o; dar el, negustor cinstit, nu tăgăduiește, și se dă dator să plătească până la para.

În vremea asta, Aron se jelește mereu smulgându-se de barbă:

— Bine, bre — zice cadiul — dacă omul nu tăgăduiește și se dă dator să-ți plătească cinstit până la para, ce mai faci gură?... ai?...

— Să plătească? urlă ovreiul... să plătească?... ce să plătească?... pe tată?... poate el să plătească pe tată?

— Care tată, bre? întreabă Iusuf.

— Tata meu!

— Care tată, bre? întreabă cadiul.

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... și Iusuf l-a mâncat.

— Pe cine l-am mâncat, bre?

— Pe tată!

— Când, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?

— Când a fost pe corabie...

— A fost tat-tău cu mine pe corabie?

— A fost!

— Și l-am mâncat?... eu?

— Tu! tu!

— Efendi cadiu — zice Iusuf — nu vezi că e nebun ovreiul?

— Nu sunt eu nebun! zbiară Aron; tu ai fost nebun, că ai mâncat pe tată!

— Mai spune o dată: care tată?

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit!... parcă n-am spus?

— Apoi de, efendi! zice Iusuf.

— Carnaxi! nu mai zbierați, strigă cadiul... Stați, că nu mai înțeleg nimic!... Bine, nu zici tu că tat-tău a murit?

— A murit!

— Bine, dacă a murit, cum era să mai umble pe corabie, bre?

— A umblat!

— După ce a murit?

— După!

— Cum, bre?

— Tată, când a murit, m-a jurat să-l trimit să-l îngroape în pământul sfânt la Ierusalim, că acolo vrea el să putrezească... și eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, și carnea am făcut-o pastramă...

Iusuf s-a-ngălbenit deodată și s-a apucat cu mâinile de pântece.

— ...și — a urmat jelindu-se Aron — m-am gândit, de ce să nu fac iconomie la transport; am pus pastrama-ntr-un sac și i-am dat lui... să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Șumen, s-o îngroape acolo, că el a știut... Și el a mâncat pe drum pe tată!... Ce fac eu acuma?

Când le-a auzit toate astea Iusuf, i s-a-ntors inima pe dos; a-nceput și el să se bată cu pumnii-n cap și-n pântece, și să se vaite:

— M-a spurcat jidanul, efendi cadiu! aman! m-a spurcat! Ce mă fac eu acuma?

— Tu de ce-ai mâncat? zbiară Aron.

— N-ai zis tu că sunt haine?

— Și parcă trebuia să le mănânci?

— De ce nu mi-ai spus drept, că e tat-tău?

Și iar ovreiul, vei! și turcul, aman! Cadiul, ascultându-le toate, a zis:

— Bre! de treizeci de ani judec aicea la Kavala lume după lume, cu fel de fel de pricini; dar încă așa nebuni și așa pricină ciudată nu mi s-a mai înfățișat... Asta... să aveți răbdare... că trebuie să chibzuiesc mai adânc!...

Și, după ce a chibzuit și iar a chibzuit adânc, a hotărât ca:

Turcul să plătească ovreiului, pe prețul zilei, douăzeci de ocale pastramă prima, pe care i le-a mâncat; iar ovreiul să plătească turcului douăzeci de lire, fiindcă l-a-nșelat dându-i un sac de haine, în care nu era haine, ci pastramă, și nu pastramă adevărată de oaie, ci de ovr

 “Ultima noapte dă vrăjală, prima noapte dă pumni”

Tre să mărturisesc ca sub patrafiru popii unde najung neci măcar în visilii cele mai erotice că la veaţa mea dă amărăştean fără pantofi în picioare nam cetit cum ar fi trebuit. Am trecut pren şcoală ca raţa dafi dac pren haşdoio, fugeam dă rupeam pământu, iar la chemie miera chiar cu leşinuri prelungite. Dami plăcea dă profa dă chemie şi mă lua în debara ca săi pun eprubetelen ordine, că simţise căi trăgeam clopotele ca la tanacu şi mă tolera.

Aşa am priceput io cum e cu toleranţa la românaşi şi cu farmecele muereşti şi mam orientat pren catalog, nu lam mai stropit cu cerneală. Daia mie drag dă oamenii care ceteşte mult. Are timp pentru cetire, oamenii, bravo lor, că cum e să stai cu criza la uşă, cu entreţinerea neplătită cu lunile, da cu sadoveanu, răbreanu şi camilu petrescului sub pernă? Nu poa să fie decât bene, te cultivi şi culegi ceai sămănat, adecă cultură, frate, că fără cultură suntem ca câmpu fără enstalaţie dă irigat carea dispărut ca să ajungă burlane fendcă era sat fără câini pă teritoriu naţiei.

Avem un prem menistru cetitor, avem şiun menistru cetitor. Mă refer acilişea la boc şi la madama udrea de zice lumea căi benefăcătoare dân mai multe punte dă vedere şi daia să menţine cu apetit pă ea. Mia şoptit o păsărică că ăştia doi cetesc aceaşi carte, cecă ultima noapte dă vrăjală, prima noapte dă pumni, asta petrescu dă care spuneam a scriso şi era vorba, zice gugăl, dă unu al dracu dă gelos pă mândra lui careavea lipici la masculi. Bravo ei, aşami place mie damele, să aibă lipici. Şi ăsta sa dus pă front, dal durea direct în chipiu dă front şi dă lupta pentru ţară, el era cu gândul la desuurili lu aia şil bănuia pă sergiu nicolaescu, pe unde te duci dai de el, ba la revoluţie, ba la poliţie, cu lăscărică şi cu limbă, ban parlament sau pă platourile dea făcut continori peste continori, da mulţi zice că partidu la ajutat. Io zic că a fost cu scenarii bune la el, dă la mama lui, aşa că hai să nu mai fim negrin ceru gurii, şiaşa e om bătrân, chit că la pus păla dă la holografi să joacen orient expres.

Şi ăla gelosu a plecat dă pă front ca când era să atace nemţii, da nu ai lu mercăl, ăştia e calmi, cel poţin deocamdată. Şi trupa lui a mierlito, el a ajuns în faţa puşcoacelor cu gloanţe pă bune, iar ăla de era interpretat dă sergiu  a murit pă un pat dă campanie şi nici nam înţeles daca regulato paia sau nu.

Dacă avem cetitori din ăştia pren govern înseamnă că stăm bene dă tot, la noi e tot timpul ultima noapte dă criză, prima noapte dă speranţe dăşarte. Cre că am să mapuc dă cetit, încep cu preveziunili pe douămiidoişpce, dă astea nu te plictiseşti niciodată, tot timpu sântâmplă câte ceva, poate un proces, un tăiat dă moţ, vreo babă veolată, un chef cu dalea dezbrăcate sau cine mai ştie ce. Pren bebleotecă mai am şi io cărţi, am încercat să le vând la obor, nu le ia nimeni, mai bine le dai ulei sau ţigări dă la moldoveni, fără timbru.

Deci nu vă mai luaţi, mă, dă madama udrea sau dă boc, mai bene lăsaţi vrăjelile, fiţi cu ochii pă neveste şi rugaţivă la dumnezeu lu teodosie să nu vină vrun război, că petrescu ăla na scris dăgeaba, avea har.

Cristian Lisandru – 16 decembrie 2011

George Pruteanu

Ţigani sau romi?
          Cuvîntul rom e de origine ţigănească. În limba ţigănească înseamnă "om,persoană".
          Vocabula nu a apărut după 1989 ci, vizibil, după Primul Război Mondial (în perioada interbelică au existat organizaţii şi publicaţii care foloseau, în denumire, cuvîntul rom, în paralel cu altele care-l foloseau pe cel tradiţional, ţigan). Motivaţia de atunci era foarte similară cu cea invocată după 1990: încercarea de scoatere a etniei de sub incidenţa conotaţiilor peiorative ale cuvîntului ţigan. Nu cred că e o soluţie deşteaptă, pentru că o ameliorare ar fi schimbarea realităţilor, nu a cuvîntului care le denumeşte. Cum ar fi ca acei români care sunt prost văzuţi în Italia, de exemplu, să pretindă că ei nu mai sunt "români", ci "daci" sau "vlahi"?!
          În ceea ce ne priveşte, ca naţiune, cuvîntul generează confuzie pe plan internaţional. Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o asociere firească (şi justă!) între terminaţia -ia / -(an)ia şi ţara (= naţiunea ei) care are această particulă: Britania = brit + ania = "ţara briţilor, a englezilor"; Mauretania = maur + (et)ania = "ţara maurilor", deci România = rom + ania = "ţara romilor". E incorect. Se creează o falsă direcţionare. După cum incorectă a fost acceptarea, din acelaşi motiv, a schimbării prescurtării pentru România din ROM (care trimitea imediat gîndul laROMa, la romanitate, la latinitate - noi suntem o parte din ceea ce se numeşte "Romania", adică teritoriul impregnat de civilizaţia şi limba Romei Antice), în ROU (din franţuzescul Roumanie), prescurtare care nu mai sugerează nimic necunoscătorului şi care naşte întrebarea: de ce abrevierea unui cuvînt românesc să se realizeze din... franceză?
          Nu poţi interzice existenţa unui cuvînt prin lege. Dar poţi emite norme metodologice, similare, mutatis mutandis (schimbînd ce e de schimbat), cu cele aplicate Legii 26/1990 (art. 39) în legătură cu "filtrarea" folosirii abuzive a cuvintelor academic sau naţional, în sensul că în documentele româneşti oficiale (inclusiv manuale şcolare etc.), termenul de utilizat să fie ţigan, fără nicio nuanţă depreciativă. E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu un cuvînt al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu "franse"; spunem nemţilor/germanilor nemţi/germani, nu "doici"; belgienilor belgieni, nu "belj" ş.a.m.d. Zeci de cărţi referitoare la această etnie, de la Cantemir şi Kogălniceanu pînă în zilele noastre, cu autori dintre cei mai respectabili, au folosit cuvîntul ţigan; iată doar cîteva pe care le am la îndemînă:Les Tsiganes (C.J. Popp, 1930), Ţiganii - între ignorare şi îngrijorare (Elena şi C. Zamfir, 1993), Istoria ţiganilor (L. Cherata, 1994), Ţiganii în istoria româniei (V. Achim, 1998).
          În aceeaşi direcţie, ar trebui militat pentru eliminarea senzaţiei de "incorectitudine politică", de "eroare", pe care o au unii vorbitori, care, după ce folosesc cuvîntul natural ţigan, se corijează repede: "pardon, rom!". Nu are niciun rost acest subterfugiu. Problemele comunităţii ţigăneşti (sau/şi, de ce să n-o spunem: problemele create de mulţi din această etnie) nu dispar dacă schimbăm numele. Nu aducem situaţia la zero, n-o răsvirginăm. Ea se rezolvă cu totul altfel: prin educaţie îndîrjită, prin programe iscusite, prin respectul legii.

   Situaţia e gravă şi se va agrava. 
          Să încercăm să ne punem în locul italienilor. Locuiţi într-un bloc. Pe lîngă el sunt oarece spaţii verzi, mai mult sau mai puţin îngrijite. Deodată, acolo încep să apară nişte corturi şi nişte „colibe”, cu oameni gălăgioşi şi insalubri. O privire rapidă te face să bănuieşti că nu trăiesc decît din furat şi cerşit. Devin zilnice tărăboiul, găinăriile, scandalurile, furturile, tîlhăriile, violurile. Stilul de viaţă al zonei cu pricina e intens perturbat. Nu v-aţi enerva, nu v-aţi agita, n-aţi cere intervenţie? Ba bine că nu.
          Nu facem decît să „exportăm” ceea ce am produs în21 de ani: anomie, grosolănie, violenţă, fărădelege. Degeaba 90% din românii emigraţi sunt cumsecade. De văzut se văd ceilalţi. Ştire e Ion care omoară, nu Ion care toarnă 12 ore pe zi mortar, pe o leafă de două treimi faţă de a lui Giovanni.

     Euforia integrării în UE a produs în milioane de cetăţeni zburdalnici ideea utopic-frauduloasă că „ce e al tău e şi al meu”, că suntem „la noi acasă” pretutindeni, ca şi cum n-ar mai exista naţiuni distincte şi diferenţe adînci. 21 de ani de capitalism barbar au zămislit cohorte de români fără respectul legii şi al ordinii. Printre aceştia, cei mai mulţi (din raţiuni complexe) sunt ţigani. Să nu uităm că şi la noi acasă au fost tensiuni;amintiţi-vă doar de Hădăreni sau de Piatra Neamţ unde a ieşit scandal (”ghetto! rasism!!”) pentru că primarul voia să le facă ţiganilor nişte blocuri la marginea oraşului. Şi să ne amintim de un caz prevestitor, petrecut cu ceva timp în urmă,in Italia, cand locuitorii unei suburbii milaneze au cerut să se construiască... un zid, care să-i apere de taberele „medievale” răsărite în preajmă. Cererea nu avea nimic rasist, viza doar protecţia bunurilor, a securităţii individuale şi, în esenţă, a unui mod de viaţă civilizat.

   Să nu ne facem iluzii. Casa noastră e România, nu Europa. Un mare exilat, italian, a scris aceste două tulburătoare versuri: „Şi vei vedea şi tu ce pîine-amară-i / (...) / Să urci şi să cobori pe-a altui’ scară” (Dante).

Manele
          Manelele de azi aparţin subculturii, (in)culturii triviale, de mahala, de golănie, de derbedeism siroposo-lubric. Ele coboară nepermis de jos ideea de "muzică" şi alterează profund gustul tinerelor generaţii. Cei care le prizează cu "plăcere", cu "vibraţie", cu "voluptate" (nu cu oroare sau cu stupefacţie) nu pot fi, în fondul lor, decît nişte subdezvoltaţi spiritual, orice ar mima la suprafaţă. După opinia mea a asculta manele e degradant ca şi a te scobi în nas cu degetul pînă la cot. Nenorocirea e că mijloace puternice de informare în masă (deci de influenţare în masă, deci de formare în masă) difuzează = legitimează asemenea gunoaie nocive. De aici începe crima-în-masă împotriva spiritului. Ca o televiziune să distribuie în sute de mii de cămine aşa ceva, e o netrebnicie, un cinism care are ca efect, pe termen relativ scurt, îndobitocirea, mitocanizarea, grobianizarea progresivă a naţiei române.

Ioan Budai-Deleanu

Țiganiada

Motto: "Ţiganii in primul rând din mai orice se ceartă şi munca pe cât posibil o ocolesc"Blogul lui Mihai

...Grija țiganilor cea mai mare

Acum răzăma toată-în bucate,

A rămânea-înapoi fieșcare

Să sâlea,lângă cele-încărcate

Carră cu mâncări,iar la-împărțala

Era multă sfadă și cârteală.

Dar' ș-altă nevoie le sta-în cale,

Căci pe nemâncat nu putea merge,

Zâcând că l-e greață cu rânze goale

Să trapede-atâta și s-alerge!...

Când era sătui, punea pricină

Că le-ar fi rău și făcea hodină...

BANC

Primul razboi mondial;razboi de transee.Dupa saptamani de stagnare,doar cand si cand cate-o impuscatura spargea linistea frontului,in care trupele ajunsesera la plictiseala cronica este chemat la Statul Major comandantul unei companii.Dupa doua ore se intoarce,ordona adunarea intr-un colt de transee si rosteste:

-Ostasi!S-a hotarat ca in aceasta noapte sa pornim atacul!Va fi declansat la ora 22 si vom lupta pana la UNU!!!

 Dar tiganu',din fundul transeei intreaba:

-Dom' capitan,dupa unu' putem sa mancam si sa ne culcam?...