Ion Pillat - Inchinarea Magilor
Falfaie steaua sus aripi de foc,
Sta peste ieslea cu sfantul noroc,
Intra in iesle craii gramada,
Robii lor poarta pe brate o lada.
Cum craii-n aur erau imbracati,
Boul si-asinul se uita mirati.
Si Maicii Domnului, vezi, ii fu frica:
Fete-asa mari ea de cand era mica
Nu mai vazuse si s-a rusinat.
Isus camilei cu gat leganat
Cald i-a zambit. Trei crai lui Isus
Smirna, tamaie si mirt i-au adus.
Alb era unul; ca o momaie
Altul, sfrijit, cu obraz de-alamaie;
Cel de pe urma, buzat si arap,
Behaia cand vorbea, dand din cap ca un tap.
Micul Isus tot radea facand haz —
Iute ii trase Maria marama pe-obraz,
Pruncul sa nu i-l deoache cel crai Baltazar,
Pe cand cu ochi lacomi Iosif cantarea orice dar.
Mateiu Caragiale
Trântorul
În trândavă-aromeală stă tolănit greceşte
Urmaşul lor. Urât e, bondoc, saşiu, peltic.
El antereu alb poartă, metanii şi işlic.
În puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte.
Şi gura-i strâmbă numai măscări bolboroseşte.
E putred, deşi tânăr: sărmanu-a fost de mic
Crescut pe mâini străine. El joacă din buric,
Înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte.
Îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă,
Să-ncalece i-e frică, pe braţe-l duc la butcă;
Dar, el, ce os de domn e şi viţă de-mpărat,
Ades, făr' să-şi dea seama, îşi mângâie hangerul,
Şi când în faţa morţii odată s-a aflat,
În trântorul becisnic s-a deşteptat boierul.
Înţeleptul
El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.
Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.
Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;
Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.
Tuturor Blogarilor
Sarbatori Fericite!
